Capitalismul, văzut de mine ca nespecialist, presupune doi poli bine definiţi: unul al puterii iar altul al exploatării. Aruncând o privire rapidă asupra societăţii moderne si a politicii globale identificăm cu uşurinţă actorii ambelor tabere: pe de o parte super-puterile economice, pe de alta ţările lumii a treia şi cele in curs de dezvoltare. Nimic nou până aici, ar putea spune cineva, mereu lucrurile au stat aşa, totdeauna au existat „cei puternici” şi „cei slabi” etc. Foarte adevărat, doar că cei care formează grupurile de putere actuale încearcă mai mult ca niciodată să convingă societatea că libertatea individului există, nivelul de trai creşte, că ESTE BINE AŞA! În acest punct economia fuzionează cu politica. Datorită internetului şi mijloacelor de comunicare independente, în prezent este dificil să ascunzi starea de fapt a lucrurilor astfel încât se impune accentuarea şi perfecţionarea strategiilor de manipulare, mai multă atenţie şi mutări politice cât mai puţin evidente. Ce s-ar întâmpla dacă toţi ar deveni brusc conştienţi de faptul că, politic vorbind, in ultimii 2000 de ani nu au existat schimbări fundamentale? Că extremele au rămas aceleaşi, fundamental formele de guvernare schimbându-şi doar numele iar în esenţă variaţiunile sunt… pe aceeaşi temă? Credibilitatea ar scădea instantaneu şi cel mai probabil sistemele ar ceda. Sigur, probabilitatea de producere a acestui fenomen este extrem de mică atât timp cât omul este şi va rămâne un animal social (condiţie ce impune structuri ierarhice, recunoaşterea unei căpetenii, regulile majorităţii ş.a.m.d.).
Scopul scurtei introduceri anterioare este de a crea un spaţiu în care să putem plasa una dintre ultimele mişcări ale spectacolului politic italian: Veltroni ca preşedinte al unui „nou” Partid Democrat. Ales în funcţie zilele trecute, acesta şi-a pregătit terenul cu multe luni în urmă, când a fost iniţiată campania mediatică anti-românească. Pentru a nu plictisi cu detalii inutile, noul partid nu aduce nimic nou ci se limitează, precum mai toate celelalte partide, la „a avea o poziţie” – strigată ceva mai tare, fiind nou-născut, şi la „a milita în numele unei idei” (din păcate, în prezent nimeni nu mai susţine un ideal ci doar o idee, astfel încât oricine are o idee, care poate fi doar o reformulare a unei idei mai vechi, îşi face grabnic un partid).
Astfel, dată fiind intrarea României în UE, ca nou stat, cu problemele unei societăţi angajate într-o schimbare prea lentă şi prea puţin organizată, dat fiind faptul că românii reprezintă în prezent comunitatea de emigranţi majoritară în Italia şi că celelalte comunităţi ori nu reprezintă o ţintă mediatică optimă (provin din societăţi sau condiţii care din punct de vedere umanitar nu pot fi atacate) ori beneficiază de un sprijin politic serios din partea statului mamă, bieţii români s-au trezit peste noapte practic în rolul de ţap ispăşitor. Spun „peste noapte” deoarece după ani şi ani de convieţuire paşnică şi benefică atât pentru gazde cât şi pentru oaspeţi, brusc lucrurile nu mai mergeau… un paradox, cred eu, deoarece înainte de 2007, 75% dintre români se aflau în Italia ca şi clandestini scăpând controlului statal iar crimele ar fi trebuit sa fie mult mai numeroase. Oricum, planurile au fost clare şi bine puse în practică: 1. nici o zi în presă fără un aspect negativ legat de români; 2. atacurile să fie nediscriminate (TOŢI românii sunt hoţi sau criminali); 3. crearea unei stări confuzionale în rândul populaţiei autohtone: de ce nu merge economia? de ce nu sunt locuri de muncă? de ce acum 4 ani cu 20€ cumpărai mâncare pentru o săptămână iar astăzi cumperi 2 conserve şi o pâine? evident, răspunsul este: din cauza românilor care fură nu doar din case ci şi locurile de muncă şi transformă ţara într-un spaţiu de nelocuit!
După ce presa şi televiziunea au pregătit câteva luni terenul, înainte de vacanţă, Veltroni a intrat efectiv în jocul defăimării comunităţii române deoarece, ca orice manevră socială, populaţia ţintă are nevoie de o figură de reper, de un simbol, un reprezentant. Folosind poziţia de primar al capitalei italiene, prin măsuri ce duc cu gândul la extrema dreaptă (deşi este bine-cunoscută prezenţa acestuia în partidul comunist încă din adolescenţă) a profitat de contextul creat şi a dat curs (în sfârşit!) intoleranţei. Nu analizăm aici dualitatea sau integritatea caracterială a unei persoane ce se declară „de stânga” pentru a se contrazice apoi prin fapte.
Din păcate, victimele acestui joc socio-politic prin care unii au înţeles să câştige semnături nu sunt doar câţiva oameni ci o comunitate întreagă. În prezent, Italia găzduieşte un milion de români care suferă şi vor continua să sufere multă vreme de acum înainte, ca victime ale discriminărilor, etichetărilor şi prejudecăţilor.
Din fericire, majoritatea covârşitoare a italienilor care intră în contact cu românii îşi dau seama de spiritul muncitor şi onestitatea acestora. Cei care muncesc (italieni sau români) şi nu au timp să se supună condiţionării mediatice sunt şi cei care cunosc realitatea integrării sociale, sunt cei care văd efectiv cum facem eforturi pentru a ne integra, a respecta legile şi a ne adapta culturii gazdă.
Încetul cu încetul, poate vom beneficia şi noi, comunitatea românească din Italia, de sprijinul propriului guvern sau, de ce nu, de o proprie grupare reprezentativă eficientă.
Cristian Gaita
Nessun commento:
Posta un commento